Cu toate că a absolvit Filologia bucureşteană în 1951, Radu Petrescu şi-a susţinut examenul de licenţă abia în 1970, cu o lucrare închinată lui G. Bacovia. Întîrzierea se explică, neîndoios, prin oroarea ce i-o inspira o facultate ideologizată la culme, încăpută pe mîna unor dascăli ce emulau în a aplica tezele proletcultului şi ale "realismului socialist". Nu trebuie trecută cu vederea nici atitudinea revistei Contemporanul, care-l "executa" pe tînărul scriitor, în numărul său din 10 februarie 1950, provocîndu-i următoarea consternată însemnare în jurnal: "sînt violent atacat, demascat ca socialist de dreapta, duşman al poeziei noi etc. Cea mai blîndă acuzaţie e că sînt agramat". Profesorii obedienţi nu puteau ignora un atare semnal: "La Facultate s-a făcut atmosferă în jurul meu". Evident, Radu Petrescu nu admitea a se supune grosolanelor grile politice, aşteptînd un moment mai prielnic, care a venit în anii "liberalizării" de după 1965, şi un examinator comprehensiv, pe care avea impresia a-l fi găsit în persoana lui Al. Piru, faţă de care nu-şi drămuieşte preţuirea (tot în paginile diaristice): "Admirabil profesor, zidurile sălii se organizează în jurul negrei, masivei, liniştitei lui prezenţe. Ştie mult, foarte bine şi genul lui persiflant (...) provine din căldură sufletească, onestitate, rigoare". Ne putem pune întrebarea de ce autorul lui Matei Iliescu s-a oprit asupra unui poet. Ion Bogdan Lefter, prefaţatorul scrierii, socoteşte, pe bună dreptate, că unul din motive îl constituie faptul că acesta situa poezia pe treapta cea mai de sus a consideraţiei sale, acordîndu-i o semnificaţie mai amplă, pe deasupra deosebirilor dintre genuri literare şi arte. O trăsătură de legătură cu proza o reprezintă ideea că "poezia risipei timpului", ca "mijloc de a scăpa acestei risipe", se poate întrupa în rigoarea scriiturii de tip flaubertian: "Nu alt rost vedea Flaube