Eminescu si noi

In fiecare an, la mijloc de ianuarie, pretindem ca ni se face dor de Emi nescu. Si, ca sa ramana semn ca nu mai putem de dor, compunem articole ditirambice, in care punem la lucru impunatoarea zestre de poncife lasata de inaintasi. Peste an, prinsi cum suntem cu multe si marunte ocupatii, n-avem timp de Eminescu. insa pe 15 ianuarie (si pe 15 iunie), lasam balta trebile cotidiene, cat de insemnate, si gandul ni se indreapta, parca de la sine, catre el. E normal sa ne cinstim valorile, cu atat mai mult pe acelea de prim ordin. Numai ca declaratiile de iubire la date fixe trezesc, prin conventionalitatea situatiei, indoieli in privinta sentimentelor ce le amina. Imaginati-va un june indragostit lulea de o domnisoara, care i-ar marturisi acesteia cat o iubeste numai in ziua ei de nastere! Atentia cu care ne inconjuram valorile constituite atarna la noi de calendar. Ca sa-si aduca cineva aminte de un artist ori de un savant, acesta trebuie sa stea cuminte la rand: daca traieste, sa implineasca un numar rotund de ani; daca a trecut in lumea dreptilor, sa se adune un numar de ani macar la fel de rotund de la moartea sa. Ne planificam admiratia asa cum ne planificam vacantele. Asta vrea sa insemne ca nu l-am uitat pe Eminescu si ca ne pasa. La drept vorbind, cui ii mai pasa cu adevarat de Eminescu? Nu ma gandesc la cei cativa oameni de carte, a caror viata si-a gasit un tel in studiul biografiei si operei lui Eminescu. Acestia nici nu prea obisnuiesc sa iasa in fata la aniversari si praznice, preferand sa se arate doar cand socotesc ca pot aduce o geana de lumina in universul incarcat de penumbre al poetului. Ma gandesc la ceilalti, care tin mortis sa ne repete, an de an, ce simt ei intr-o asemenea zi, cat de mare le e admiratia pentru Eminescu si cat de nenumarate datoriile noastre fata de el. Pentru ei, 15 ianuarie e ocazia de a se infat