Una dintre laturile fascinante în accepţiune ficţională a cercetării lui Angelo Mitchievici este reconstituirea, minuţioasă şi picturală, a acelei galerii de portrete fără de care epoca simbolistă românească ar fi imposibil de imaginat.
Istoria ideilor nu poate exista în afara unui continuu efort de reînnoire metodologică. Istoria mentalităţilor, istoria intelectuală, istoria literară, istoria culturală pot fi mobilizate în această direcţie a eclectismului fecund, eclectism care să stea la originea unui salt de sensibilitate şi a detaşării de prejudecăţile înrădăcinate în vulgata academică.
Din această perspectivă, cercetarea monumentală închinată de Angelo Mitchievici decadenţei şi decadentismului românesc ilustrează această nouă şcoală de abordare critică. Nimic prăfuit, nimic pedant în curajul cu care Angelo Mitchievici interoghează un interval ce rămâne central în ecuaţia naşterii modernităţii autohtone. Situată în prelungirea unei tradiţii ce urcă până la Adrian Marino, Paul Cornea, Sorin Alexandrescu şi Adriana Babeţi, cartea lui Angelo Mitchievici poate fi citită ca o naraţiune detectivistă, a cărei miză este redescoperirea unui continent scufundat în uitare. Vorbind despre ceea ce este în mod curent descris drept „simbolism“, Angelo Mitchievici contextualizează dezbaterea românească, încadrând figurile locale în rama unei evoluţii occidentale.
Redaţi acestui mediu originar, scriitorii şi artiştii români încetează de a mai fi simple accidente pitoreşti într-o Românie eminamente agrară. Ei sunt ceea ce contemporanii lor au ignorat, adică parte din tendinţa reflecţiei moderne de a pune în cauză premisele pe care se fondează paradigmele estetice şi ideologice ale secolului XIX. Arheologia intelectuală pe care o realizează Angelo Mitchievici este proba capacităţii acestei metode suple şi erudite de a deschide porţi către trecut, salvând din