Sunt multi cei care idealizeaza meseria de arheolog, visand numai si numai la descoperiri senzationale. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa. Profesorul Ioan Glodariu, de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, care a sapat aproape jumatate de secol in zona cetatilor dacice din Muntii Orastiei, povesteste despre satisfactiile, dar si despre vicisitudinile vietii de santier. In mijlocul pustietatii, arheologul este singur cu gandurile si cu sperantele sale, intr-un dialog nerostit cu inaintasii, a caror tacere de milenii incearca sa o tulbure. (Radu Constantinescu)

Pe santierele arheologice am lucrat si cu angajati ocazionali, si cu sateni. Am fost in Maramures, in Bistrita, in sudul Transilvaniei, am sapat la Fagaras, la Comana de Jos, la Sercaia; peste tot oameni harnici, care doreau sa mai castige un ban de la sapaturi. Numarul muncitorilor intr-o campanie depinde de nevoile santierului respectiv, de banii pe care ii ai si de varsta lucratorilor. La Sarmizegetusa aveam, de regula, 60-80 de muncitori, cu 4-5 arheologi, plus studentii, invatacei cum am fost si eu la inceput. Arheologul supravegheaza activitatea sapatorilor, se uita sa nu strice ceva, sa nu sparga ceva, sa faca peretele drept. Lucru esential, deoarece, ca sa poti citi un perete, trebuie ca acesta sa fie neted si pe verticala, si pe orizontala. Cei mai constiinciosi si cei mai harnici erau satenii localnici, iar acum studentii. Aveau un umor sanatos, incat noi ne amuzam copios. Lucrau si povesteau, iar orele de munca treceau pe nesimtite. Cand erau si femei, si barbati, atmosfera era formidabila. Imi amintesc ca, odata, la Sarmizegetusa am facut chiar un simulacru de nunta, cu obiceiurile reale ale oamenilor din zona, cu joc, cu datini, cu de toate. Altfel, erau foarte atenti cu ceea ce faceau. Vara, cand reveneam in zona, ne aratau ce gasisera in rastimp in gradina proprie sau pe campu