Secolul XX ne-a oferit tulburătorul exemplu al Uniuni Sovietice, un enorm stat-imperiu, multinaţional, al cărui soartă, din punct de vedere al etologiei sociale, putea fi prognozată din start – destrămarea inevitabilă. URSS şi-a menţinut totuşi timp de şapte decenii consistenţa şi statutul, bazându-se pe un set de strategii propagandistice, de îndoctrinare şi de mobilizare eficiente. „Uniunea de nezdruncinat a republicilor libere Pe veci a fost creată de Rusia Măreaţă” (primele strofe din Imnul Uniunii Sovietice)

Bolşevicii au aplicat de la bun început un set de strategii eficiente, dintre care, principiul „dezbină şi condu”, precum şi construcţia opoziţiei „noi” vs „ei” în cadrul populaţiilor supuse îndoctrinării şi sovietizării au fost de un mare impact. Ei au reuşit să unifice şi să mobilizeze păturile sărace, proletariatul – „noi”, identificând şi indicându-i duşmanul comun, burghezia – „ei”. Efectul a fost remarcabil, fiind exploatate furia şi frustrările resimţite de masele populare sărăcite în raport cu clasa dominatoare.

Deci iniţial s-a pus accentul pe diferenţele de clasă, nu pe cele identitare în confruntarea dintre grupuri, pentru a submina parţial impactul factorului etnic. Ideologii URSS însă înţelegeau că după consumarea luptei de clasă, la popoarele supuse sovietizării se vor reactiva reflexele apartenenţei etnice şi vor apărea mişcări de revendicare a independenţei naţionale de sub dominaţia rusească.

Iosif Stalin a fost deosebit de bine iniţiat în problematica relaţiilor naţionale şi a ştiut să prevadă eventualele pericole asupra URSS ce vin din partea revendicărilor identitare ale ţărilor naţionale transformate în republicii sovietice. În opinia lui Stalin: „Nu trebuie să-i subapreciem pe naţionalişti. Dacă le vom permite să acţioneze nepedepsit, ei ne vor aduce multe neplăceri. Iată de ce ei trebuie ţinuţi în frâu de fier, să nu