Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Alba-Iulia, la santurile Cetatii si parcul din fata bisericilor, unde ne jucam pe cand eram niste țânci, la statuia lui Mihai Viteazul si celula lui Horea, eroii nostri de neam, imi salta inima de bucurie. Sa imi ingaduie Ion Creanga indrazneala de a-l fi parafrazat, caci prea potrivit in vorbe si dulce isi incepea el Amintirile din copilarie. Iar azi, de Ziua Nationala a Romaniei si a Marii Uniri de la 1 decembrie, simtirea mea e la fel de nostalgica ca a marelui povestitor humulestean.
Alba-Iulia era un oras cu multa istorie, dar cam provincial si cam plicticos. Cel putin asa il vedea mama, tanjind dupa Sibiul ei natal. Iar parerea ei a reusit sa mi-o insufle si mie, in timp. La inceput insa, am avut doar ochi si impresii de copil fericit, fara griji. Cativa ani, am locuit in orasul de jos. Asa se numea centrul comercial si administrativ al Albei-Iulia, orasul pulsa mai ales pe orizontala. Insa lucrurile s-au schimbat dupa reorganizarea administrativ-teritoriala a Romaniei sub Ceausescu, prin '68, cand Alba-Iulia a devenit capitala de judet.
Odata cu noua sa importanta, orasul s-a dezvoltat si in sus. Lumea a inceput sa se mute "in Cetate", in blocurile cu incalzire centrala si apa curenta, calda si rece. Parca mai mult rece. La inceput au fost trei blocuri, aliniate frontal. Erau blocurile A1, A2, A3. In dosul lor s-au mai ridicat doua blocuri, "intitulate" cu B. C-urile s-au construit pe directia perpendiculara, delimitand primul areal imobiliar. Intre blocuri erau terenuri de joaca, ba chiar si un teren de tenis, caci toti copiii voiau sa ajunga ca Ilie Nastase sau Ion Tiriac.
La inceputul bulevardului in constructie aparusera o alimentara si o cofetarie. Noi copiii cumparam islere, dobosuri si un foarte comic "suc cu bila". Agitai s
