De cînd societăţile nealfabetizate au descoperit valoarea istoriei orale pentru reconstituirea trecutului, vechea semeţie a recursului exclusiv la documentele scrise – dinainte amendată, de pe vremea săpăturilor lui Heinrich Schliemann la Troia, şi de arheologie – a început să pălească. Iată-l însă pe istoricul filozofiei la treabă, pe un teritoriu ce părea să-i rămînă interzis pentru totdeauna: „...Anecdota condensează sensul unei întregi filozofii. Istorioara nu-i un scop în sine, ţinînd de bîrfă, de «spuma zilelor» ori de suprafaţa lucrurilor: ea arată ce e profunzimea şi-l conduce direct la epicentru pe oricine pleacă urechea la aceste saga miniaturale. Adesea, istorioara va fi pusă pe nedrept pe seama unuia sau altuia, o anumită vorbă de duh putîndu-i caracteriza pe mai mulţi filozofi. N-are importanţă: spiritul este comun, filozofii Antichităţii, în cvasitotalitatea lor, nu pun nimic mai presus de libertatea lor şi nenumărate fapte diverse atribuite unora sau altora reamintesc, pe scurt, marile idei sau tezele esenţiale ale unui filozof“ (Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei). Un asemenea fragment valorează cît o adevărată reabilitare a legendei, a povestioarei cu poantă, a fabulei cu morală, expediate, încă din Evul Mediu, dacă nu chiar mai dinainte, în zona divertismentului superficial, a artei de consum rezervate spiritelor needucate, consumismului de speluncă şi colportării orale specifice categoriilor sociale joase. Discreditate ca urmare a simetriei pe care o conţin, a expresivităţii lor suspecte sau a scenografiei şi a evenimenţialului burlesc, asemenea snoave şi naraţiuni ce par prea coerente şi prea colorate pentru a fi realiste conţin, totuşi, doze preţioase de veracitate. După cum are însă grijă să formuleze Onfray, „problema constă nu atît în autenticitatea lor anecdotică, cît în adevărul lor filozofic“. Altfel spus, parafrazînd liber