Campionatele Mondiale de box, ediţia 2013, s-au transformat într-o afacere kazahă, tolerată în mod dubios de AIBA. Puternicul stat asiatic, bogat în resurse naturale de tot felul, şi-a promovat opt oameni în semifinalele competiţiei ce se desfăşoară la Alma-Ata, asigurându-şi locul întâi în clasamentul general (număr de medalii).

Urmează Cuba (5), Rusia (4), Italia (3), Azerbaidjan (3), Brazilia (2), Uzbekistan (2), Irlanda (2), Germania (2) şi un grup de nouă ţări cu un reprezentant pe podium. Nu şi România, pierdută pe traseu în neputinţa proprie şi în jocurile de culise. Bogdan Juratoni a pierdut nemeritat în sferturi, în faţa reprezentantului ţării gazdă, Z. Alimkhanuly, însă nimeni nu a ridicat glasul pentru a striga nedreptatea la Alma-Ata.

Kazahstan şi-a păstrat supremaţia şi în ceea ce priveşte numărul de finalişti, şase în total! Cuba (4) , Rusia (3) şi Azerbaidjan (2) au fost singurele ţări cu mai mult de o şansă la aur. Cum a ajuns Kazahstan principala forţă a lumii? E necesar un plonjeu în trecut...

Conducători disponibili, resurse nelimitate

Kazahstan şi-a câştigat independenţa faţă de URSS în 1991, iar din 1993 a început să participe pe cont propriu la Mondialele de box: la început timid, un bronz la CM 1993, apoi un argint şi un bronz la CM 1995, dar cu ambiţii din ce în ce mai mari. Argumentele kazahilor au fost solide: boxeri decenţi, conducători disponibili, sprijiniţi de oameni cu resurse nelimitate. În 1996 au cucerit primul titlu olimpic, iar de atunci nu au lipsit de la intonarea imnului la nicio ediţie a JO...

Totuşi, de la doi-trei boxeri de top, până la şase finalişti mondiali e cale lungă, iar o poveste din anul 2000 poate face lumină în ceea ce priveşte ascensiunea lor. La JO de la Sydney, România a fost mai aproape ca niciodată de un aur olimpic la amatori, cu fraţii Dorel şi Marian Simion în mare formă.