Ucraina a semnat recent un acord în valoare de 10 miliarde $ cu Royal Dutch Shell privind exploatarea gazelor de şist, în ideea de a transforma Ucraina într-un major furnizor de gaz pentru Europa şi de a pune capăt unei dependenţe de Moscova care a provocat multe dureri de cap la Kiev (totul culminând cu închiderea conductei în 2006 şi în 2009). Înţelegerea este expresia unui deziderat strategic al vecinilor noştri - obţinerea independenţei energetice. Aşa cum bine arată Stratfor, chiar după câştigarea preşedinţiei de către Ianukovici, Ucraina a făcut din Naftogaz un simbol al suveranităţii sale, răspunzând astfel dorinţei vechi de secole a Rusiei de a o integra, de data aceasta prin folosirea gazului ca instrument politic, în sfera sa de influenţă.
Ucraina este doar zona de fractură, vizibilă, dintr-o partidă a energiei pe care Federaţia Rusă o joacă, de multe ori cu ultimatumuri şi fără eleganţă, la nivel european şi global. Balcanii, şi în opinia celor de la Council on Foreign Relations, devin tot mai tare centrul unei lupte geopolitice în Est şi Vest. O luptă care nu se duce cu tancurile, ci prin intermediul conductelor şi a contractelor cu gaze. O luptă în care Rusia accelerează, având în vedere că lucrările la conducta South Stream au început în decembrie 2012, în vreme ce proiectul Nabucco West, care cuprinde şi România, este în continuare blocat şi lipsit de perspective încurajatoare.
La nivelul regiunii noastre, independenţa energetică este noua ţintă strategică. În Polonia, visul gazului de şist a devenit visul independenţei energetice, după ce Guvernul a acordat 111 concesiuni de exploatare, acoperind aproximativ o treime din teritoriul ţării. Mai mult, printr-o negociere inteligentă, polonezii au obţinut şi o reducere importantă a preţului gazului importat din Rusia.
România joacă în acest joc al energiei ca parte a echipei UE, o echip