Zilele trecute am primit de la o colegă din Bruxelles anunţul unui colocviu cu titlu incitant: etnologia anti-patrimonializării (sau ceva în genul acesta...); mai mult, se părea că în spatele acestei conferinţe se află un grup academic (cît se poate de serios!) militînd împotriva exceselor patrimonializării. N-am reuşit să aflu nici cine sînt, nici ce urmează să prezinte la colocviul cu pricina, dar am început să mă gîndesc, aşa, printre picături, la miza lor centrală. Şi am realizat că cel puţin în cîteva situaţii au dreptate a priori să fie împotriva patrimonializării.

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul Primul „caz“ cu care m-am confruntat, întîmplător, a fost cel al „produselor tradiţionale“ – sau „locale“, sau spuneţi-le cum doriţi, ştim cu toţii la ce ne referim. Ele constituie – sau ar trebui să constituie – o piaţă alternativă, mică, dar voinică; este doar mică... Ea ar trebui să fie susţinută să crească mare, deoarece constituie una dintre puţinele soluţii de „convertire profesională“ a ţărănimii noastre pe cale de dispariţie. S-a început cîte ceva în acest sens, dar nu s-a ajuns încă să se vadă şi ceva rezultate. Pînă atunci însă, dăinuie o problemă de principiu referitoare la „încadrarea“ tehnică şi legală a acestui „lanţ de producţie“ sui generis. Că nu trebuie să fie precum cel al industriei alimentare, este clar; că există riscul ca toţi micii producători, dacă ajung să fie ceva mai înstăriţi, să se ducă cu arme şi bagaje spre o industrie alimentară cu faţă umană (adică „ţărănească“), iarăşi este clar. Ce nu este clar este modul în care gospodarii care alimentează acum această piaţă pot rămîne ceea ce sînt şi pot să producă în continuare aşa cum produc.

Răspunsul administrativ la această întrebare este încadrarea acestor produse şi a producă