Săptămîna trecută am publicat un fragment din volumul EU approach to justice reform in Southeastern and Eastern Europe, din capitolul comparativ pe care l-am scris împreună cu Laura Ştefan. Era vorba de Consiliile independente care autoguvernează justiţia în Europa de Sud-Est (cum este CSM la noi). Făceam o trecere în revistă a problemelor apărute în cîteva ţări. Reiau cu cîteva detalii suplimentare despre România şi o concluzie generală pentru regiune. (C. G.)

Saga Consiliului Superior al Magistraturii din România este şi similară cu alte cazuri din regiune şi relevantă pentru evoluţia lor. În general, CSM a acţionat ca apărător al statu-quo-ului şi a încercat să obstrucţioneze acţiunile instituţiilor anticorupţie create la cererea şi cu asistenţa UE. După aderarea din 2007, tentativa de a concedia unul dintre şefii de secţie de la DNA a dus la o mobilizare extraordinară, şi mai degrabă stranie, a cîtorva ambasadori ai unor state din UE. Au decis să participe ca observatori la şedinţele CSM atunci cînd decizia crucială urma să fie luată. Comisia Europeană a criticat public Consiliul, care a decis să dea înapoi. Este doar un exemplu şi, din nefericire, nu ar fi singurul. Scandaluri de corupţie şi nepotism au vizat direct membri ai CSM. Cînd au fost începute investigaţii de corupţie împotriva unor magistraţi, Consiliul a încercat să-i protejeze. Totuşi, experienţa românească cu Consiliul Judiciar nu e în întregime de rău augur. În 2010 a fost ales un nou CSM. Alegerile au creat noi probleme, unii dintre foştii membri ai CSM au interpretat legea în mod creativ şi au decis să mai rămînă în funcţie. Totuşi, un grup consistent de magistraţi tineri şi reformişti (care anterior criticaseră fostul CSM, alături de ONG-uri) au reuşit să fie aleşi de către colegii lor. S-a stabilit un nou echilibru fragil în Consiliu, iar activitatea sa şi poziţiile publice s-au îmbu