In centrul Bucurestiului sunt mai multe galerii decat librarii, iar Uniunea Artistilor Plastici numara cam de doua ori mai multi membri decat breasla scriitoriceasca. Multi romani viseaza mai degraba sa aiba in casa un tablou bun decat o carte buna. Ca nu toti isi permit, asta e alta poveste. Si, totusi, romanii cu bani au inceput sa cumpere arta plastica facand practic investitii. Iar alti cativa romani - cu si mai multi bani, dar si cu mai multe aplecari catre arta - isi asuma tot mai serios un fel de mecenat modern. Toate acestea ar trebui sa ne oblige sa fim mai atenti la fenomenul artistic romanesc.
Mi-am mai declarat admiratia atat fata de lumea artistilor plastici, cat si fata de pictori, sculptori, graficieni. In dese randuri, parca am invatat mai multe de la ei decat de la colegii sau maestrii din breasla mea.
Nu vreau sa idilizez aceasta lume. Sunt convins ca si intre ei exista conflicte, ca si acolo multi sunt rosi de invidii, frustrari, nemultumiri mai mult sau mai putin intemeiate, la fel ca in lumea scriitoriceasca. Probabil ca am avantajul de a veni din afara universului lor si asta le insufla un fel de detasare, o seninatate ce mie personal imi aduce mult profit. Cultural, desigur. Nefiind din bransa si nici specialist, mi-am permis numeroase intrebari naive legate de mecansimele creatiei, mai ales cand m-am aflat in atelierele lor: cum determina dimensiunile unui viitor tablou, care este distanta de la care ar trebui sa-i privesc cutare sau cutare panza spre a o intelege cat mai bine, in ce masura calitatea culorilor influenteaza mesajul si tot felul de astfel de trasnai pe care nu le gasisem explicate nici in tratatele, nici in cronicile sau comentariile citite pe cont propriu.
Raspunsurile lor m-au ajutat sa inteleg multe dintre cele privite. La cei mai multi am admirat calitatea discursului.
Putini scriitori stiu