În ultimii ani ai Epocii de Aur, gospodinele au realizat numeroase experimente culinare. În magazine nu se găsea mai nimic şi trebuiau să se descurce. Sarmale din salam, şniţele din parizer, gogoşele cu pastă de peşte, smântână cu gust de făină. Bucătăria comunismului a fost plină de improvizaţii făcute de foame. A fost foame mare în casele oamenilor în ultimii ani ai Epocii de Aur. Nu tu carne, nu tu unt, nu tu smântână, nu tu caşcaval, nu tu fructe, nu tu prăjituri, nu tu nimic. Tot ce se producea în ţară se ducea la export, proces neîntrerupt de chiorăielile milioanelor de burţi care-şi cereau dreptul la o masă caldă, hrănitoare.

Fuga după mâncare, căutarea cu obstinaţie a unei pile, a unei relaţii, care să te ajute să faci rost de ceva, de orice, cozile interminabile din faţa ori din spatele alimentarelor, în aşteptarea maşinii cu marfă, deveniseră deja subiect de bancuri. Că trebuia să faci haz de necaz, altfel te apuca disperarea. Se zicea că, de pildă, Dumitru Prunariu, înainte de a pleca în spaţiu, îi lăsase mamei în bucătărie un bilet: „Plec în Cosmos. Vin peste o săptămână”. La întoarcere, Prunariu găseşte şi el pe masă un bilet semnat de mama lui: „Am plecat să iau brânză. Nu ştiu când vin”.

Sacoşa de pânză, nelipsită

Din dotarea fiecăruia nu lipsea niciodată o sacoşă – de regulă, una de pânză, care se putea plia şi ţine într-un buzunar –, ca atunci când găseai, din întâmplare, o coadă, să te-aşezi cât mai repede la ea. Replicile acelor ani ne-au rămas întipărite în minte: „A băgat ulei!”, „Daţi câte una să ajungă la toată lumea!”. La coadă, te transformai într-un animal care lupta pentru viaţă. Pentru propria viaţă. Viaţa celor de lângă tine conta mai puţin. Era o luptă pe cont propriu.

Reţetele, aflate când stăteai la cozi

În acei ani, când lipsurile dictau comportamentul oamenilor