Începutul anilor ’60 – notează Alex Goldiş în Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului – reprezintă „punctul zero al naşterii solidarităţii dintre critici şi scriitori, menţinute de-a lungul întregii literaturi de sub comunism şi pierdute definitiv după Decembrie ’89“. Chiar în absenţa unor „programe, manifeste sau înfruntări directe“ şi în condiţiile în care debuturile editoriale ale criticilor se amînă, momentul este unul auroral. După epoca dogmatismului indomptabil, orice abatere, cît de măruntă, de la linia realismului socialist pur şi dur poate părea, fie şi prin contrast, un semn de reviriment. Aşa, de pildă, dezbaterea în jurul unei sintagme precum „realismul neţărmurit“ îngăduie crearea unor breşe în înţelegerea îngust-dogmatică a „realismului“, lăsînd loc de speculaţii cvasicurajoase. (Altfel, notează nu fără ironie Alex Goldiş, „e greu de spus cîţi au citit volumul“ lui Garaudy şi cîţi se servesc de sintagma din titlu ca de un pretext...)

Înnoirea discursului critic este, fireşte, direct legată de înnoirea literaturii. Diversificarea vocilor, a „temelor“ şi a stilurilor poetice ori a tipurilor şi a tehnicilor narative se corelează, în chip evident, cu o revenire a criticii la uneltele sale. O revenire treptată, pentru că „în prim-planul discuţiilor din prima jumătate a deceniului şapte nu se află pur şi simplu modalităţile tinerei literaturi, ci mai ales controlul şi normarea poziţiei criticii faţă de acestea“. Saga ce culminează cu triumful principiului autonomiei esteticului la începutul anilor ’70 creşte din acumularea graduală a unor avantaje strategice. Tinerii critici şaizecişti, arată foarte convingător autorul Criticii în tranşee, au speculat cu ingeniozitate orice moment favorabil, ştiind, la nevoie, să transforme un dezavantaj iniţial în contrariul său. De pildă, faptul că înainte de a doua jumăt