Abia a păşit. Cu temere. Cu emoţie. Cu dorinţa clocotind în ea de a nu uita niciodată acel moment. Şi-a rotit privirea de jur împrejur. Fără să ştie unde să se oprească mai degrabă. Ba pe mormanul imens de saltele, ba pe bârna îngustă de 10 cm sau pe cele trei paralele "mică, mijlocie şi mare”, după cum le descrie fetiţa cu ochi mari, căprui şi cu părul bine strâns în coadă. O cheamă Nicoleta. E uşoara ca un fulg. Are 10 ani şi de aproape un an de zile ”îngerul ei păzitor a căpătat un nume”, cum ne spune mama copilei, Irina Tănase, privindu-l cu recunoştinţă pe profesorul de sport, Daniel Monea. El este cel care a observat cât de mobilă şi de elastică este fata şi cu câtă precizie poate executa elemente de gimnastică. Cu domnul profesor a mers Nicoleta pentru prima dată la Bucureşti, când a intrat într-o sală de gimnastică, la clubul Dinamo. Auzise de la colegele ei de şcoală din Sârbeni, Teleorman, că la orele de sport nu fac doar genuflexiuni sau alergări uşoare, cum se obişnuieşte, ci că sunt învăţate cum să execute corect roata sau să stea în mâni, cu picioarele perfect întinse. Sau cum să se ridice din pod, dintr-o singură mişcare. A fost de-ajuns să vadă o dată, cu ochii furişându-se pe la geamul sălii de sport, cum câteva fete, de -o seamă cu ea, reuşeau să faca piramide, căţărate una peste alta, sau cum mergeau pe bârna improvizată de profesor. Altfel spus, bara de la o bancă întoarsă cu susul în jos, mult mai îngustă decât cea originală. S-a dus acasă şi i-a spus mamei, mai mult printre lacrimi: ”tare aş vrea şi eu să fac gimnastică. O să îl impresionez pe domnul profesor cu modul în care îmi răsucesc mâinile”, şi-a şters ea lacrimile, încercând să pară sigură pe ea. Şi gura parcă i-a fost aurită, pentru că profesorul Monea pe loc a cooptat-o în lotul lui de gimnaste. Tot cu mişcările ei graţioase şi pline de precizie i-a impresionat şi pe antrenorii clubulu