Este o adevărată aventură să călătoreşti cu un mijloc de transport în comun, la oră de vârf, dintr-un cartier în altul al Craiovei. Deşi distanţele între staţii sunt relativ mici, drumul poate fi un adevărat calvar. Ai toate şansele să nimereşti într-un autobuz, microbuz sau tramvai cu scaune rupte, uşi care nu se închid, la care se adaugă muzică pe măsură, în funcţie de preferinţele şoferului. După o jumătate de oră de călătorie cu taxiul, ajungi să cunoşti cam totul despre problemele şoferului, iar în autobuze să ştii că doamna din dreapta este şomeră, are programare peste o oră la medicul de familie, stă într-un apartament din Craioviţa pentru care a plătit impozit 60 de lei.
Este opt dimineaţa. Vântul şi ploaia rece ne izbeşte în faţă. Doar gândul că este vineri ne mai dă puţină bună dispoziţie. Aventura începe cu cei de la RAT. Între zona Sucpi şi Gară, de exemplu, nu există nici măcar un chioşc de unde pasagerii să poată cumpăra un bilet de autobuz. Încercăm marea cu degetul şi ne încumetăm să-l întrebăm pe şofer dacă are bilete, după ce reuşim să ne facem loc printre pasagerii ce stau înghesuiţi pe scările mijlocului de transport. Ocupat să-i povestească amicului de la telefon ce a făcut la ţară în weekendul trecut, şoferul ne răspunde, vizibil deranjat, pe un ton ridicat: „Ni le-au luat! Nu mai avem bilete. Coborâţi şi luaţi Bacrizu’“. Ne supunem ascultători şi coborâm, lăsând şoferul să îşi continue liniştit conversaţia, în ciuda traficului şi a aglomeraţiei din mijlocul de transport. Nu suntem singurii daţi jos din autobuz, alături de noi, alţi patru elevi aşteaptă bombănind în staţie. Nu regretăm prea mult că nu ne-am deplasat cu autobuzul RAT, după ce am văzut starea jalnică în care acesta se afla. Perdeluţele de la geam ne-au amintit de autobuzele cu care mergeam la ţară la bunici, când eram copii, husele de pe scaunele jerpelite, barele de car