Se spune că există două categorii de practicanţi ai sportului rege: fotbalişti şi jucători de fotbal. Ori fotbalişti şi colegi de fotbalişti. Cu cît o echipă are mai mulţi reprezentanţi ai primei categorii, cu atît acea echipă e mai avantajată în disputa cu altele.
Adrian Cristea face parte în mod evident din prima categorie. Mai mult decît atît, puţini fotbalişti români se pot lăuda că au calităţile lui Cristea. Cu toate astea, despre Cristea s-a vorbit de puţine ori în sens pozitiv, de cele mai multe ori fiind asociat cu acea categorie de oameni pentru care plăcerile vieţii sînt mai importante decît orice.
În viaţă, dar mai ales în sport, judecăţile de valoare trebuie refăcute zi după zi. A da sentinţa despre o persoană şi a rămîne ferm în ea e o dovadă de certă maliţiozitate. Într-un moment în care fotbalul românesc simte pregnant nevoia de fotbalişti capabili să scoată din joc, prin dribling, un adversar sau doi, să dea o ultimă pasă ori să poată marca şutînd de la distanţă sau venind de undeva din linia a doua, Adrian Cristea merită o discuţie aparte. Pentru că poate fi soluţia.
Pentru asta e nevoie de inteligenţă. A lui, în primul rînd. Să ştie să-şi dozeze distracţiile, de care orice băiat de 25 de ani, prezentabil, cunoscut şi cu bani, e amator. Să le dozeze astfel încît organismul lui să nu aibă de suferit, astfel încît antrenamentele să fie efectuate la parametri maximi, iar meciurile să fie o consecinţă a acestor antrenamente. Cel mai bun exemplu în acest sens e Ronaldinho. Cînd ieşirile nocturne s-au înmulţit, iar corpul lui n-a mai făcut faţă cerinţelor, prestaţiile n-au mai fost aceleaşi. Au apărut accidentările, apoi teama de accidentări.
În al doilea rînd, e nevoie de inteligenţa celor de la echipă. A conducerii, care trebuie să înceteze în a induce ideea că, orice ar face, Cristea va fi titular. E cea mai bună metodă de a pl