Manualul bunului roman Tema principala a filmului nu este avortul, conditia femeii si nici poate precaritatea intensa din anii comunismului tirziu. Tema principala a filmul este deopotriva de ordin metafizic si politic: este vorba de fisa clinica a unei umanitati decazute sub efectele „socialismului multilateral dezvoltat“. M-am dus la premiera ieseana a filmului „Patru luni, trei saptamini si doua zile" insotit de o anume doza de scepticism. Mai intii chiar din cauza premiului de la Cannes, care i-a asigurat pare-se notorietatea. Nu este vorba numai de Palm D'Or-ul dat acum citiva ani propagandistului neo-comunist Michael Moore, pentru un documentar mincinos. Genul de filme premiate la Cannes imi evoca fatalmente un model de cinematografie narcisiaca si hemiplegica, prin tipul de politizare, inevitabil, „progresista", pe care-l propune. Al doilea motiv vine din unanimismul apologetic cu care a fost intimpinat la noi filmul, fireste, inainte de a fi vazut, pina la nationalizarea sa, ca si cum ar fi fost ceva asemanator „Mioritei" sau „Mesterului Manole", adica o creatie anonima, colectiva, spontanee: produsul pur al „Cintarii Romaniei". Ne putem intreba desigur daca aceasta canonizare oficiala s-ar mai fi produs in cazul in care filmul n-ar fi luat premiul respectiv (se putea intimpla, s-a mai intimplat!). Adaug la toate acestea o saturatie fata de „neorealismul" prelungit (si cam naiv) al cinematografiei noastre post-decembriste. Ma gindesc la seria de filme pe tema, explicit sau nu, a „Marii Traume": amintirea jenanta a dictaturii comuniste si incapacitatea de a depasi mostenirea acesteia. Apoi la tonurile negre, denuntul obligatoriu, satira fara sperante, auto-flagelarea, pe care le accepti usor in ziare, dar mai greu intr-o sala de cinema, acolo unde de bine sau de rau oamenii se duc pentru divertisment. M-am inselat. Filmul nu este nici „politic" in sensul de ma