Scrisul pentru el reprezenta, printre altele, după cum singur mărturiseşte într-un poem, ”un mod de a încetini gândirea/ un mod primitiv de a înţelege, de a opri/ mişcările gândului”, probabil şi ale timpului.

Nichita Stănescu nu a fost un creator solitar, ci unul care-şi „exercita” arta în public. O mare parte din poeziile sale au fost concepute atunci când poetul se afla într-o anumită stare euforică şi era înconjurat de un anturaj ce-i împărtăşea această efuziune. El avea nevoie ca publicul (anturajul) să participe afectiv la momentul gestaţiei. Probabil îl fascinau, deopotrivă, poezia în sine, cât şi actul producerii, şi (de ce nu?) al reproducerii ei. Al contaminării celorlalţi. Într-una din intervenţiile sale publice, criticul Eugen Simion spunea că Nichita Stănescu avea o vocaţie a prieteniei ieşită din comun. „N-am cunoscut unul ca el care să găsească o cale de înţelegere şi comunicare cu toţi, cu colegii care îl invidiau, cu scriitorii, criticii, lucru care i-a adus în timp un număr enorm de admiratori”.

”După părerea mea, continuă Eugen Simion, Nichita este un poet încă neepuizat... Pentru că geniul nichitian, pot să spun asta, nu seamănă cu niciunul. Nu seamănă cu modelele pe care le-a urmat, le-a iubit, le-a venerat, nu seamănă cu geniul eminescian, romantic, abstras din cotidian. Nu seamănă cu geniul macedonskian, uşor arogant, locvace, nu seamănă cu geniul bacovian, pe care l-a adorat şi omologat ca mare poet, deoarece critica de după Război nu l-a perceput astfel pe Bacovia. Şi Arghezi, cu marţişorul, Paraschiva lui, e altceva. Mai degrabă, Nichita este un urmaş al Văcăreştilor, al lui Cantemir - înnoitori de limbaj. Iar Necuvintele, un concept nedefinit până la capăt, vin, după părerea mea, de la Cantemir care a inventat o terminologie filosofică, morală, precum ceinţa (esenţa) şi deinţa (un fel de a fi, firea sau hirea), un glosar pe c