Nu ştiu ce poate îndreptăţi un ins mediocru, lipsit de vână, de temperament, de imaginaţie ori de curaj să judece defăimător, ferm negativ, o personalitate de complexitatea şi forţa artistică a lui Păunescu. Iar aici nu vorbesc de gogoaşa limacşilor care postează pe net producţiile infinitei lor inutilităţi în laşitatea anonimatului. Vorbesc despre oameni, de cultură sau nu, cu acte de identitate la vedere, care au traversat deceniul '67 - '77, şi mai departe, către iarna anului '89, într-o linişte mormântală, într-o perpetuă şoaptă temătoare, paralizaţi de frica rostirii unui singur adevăr cu voce tare; oameni care, din '90 şi până astăzi, ne ţin predici despre lipsa de caracter a celor care nu le sunt pe plac.

Nu poţi vorbi despre "comunistul de bine, Păunescu", - o sintagmă penibilă rostită astăzi de un contemporan - fără să mergi mai departe şi să "înfierezi, cu mânie proletară" şi tupeul acestuia de a-i cere socoteală comunismului, din interiorul sistemului, de rele tratamente aduse omenirii. Nu poţi numi poet de curte un om care îşi declară iubirea, dar şi dezamăgirea faţă de conducător în acelaşi registru vehement şi pasional. Nu poţi acuza de micime umană un individ care, ani de zile, a avut forţa de a strânge şi ţine la un loc, într-un act de cultură perpetuă şi autentică, tineri - indiferent de profesia lor - prin sufletele şi talentul cărora a indus unor generaţii degringolate simţământul că aparţin unei naţii, de care, în niciun caz, nu trebuie să le fie ruşine.

Cenaclul Flacăra a fost un "no man's land", în sensul enclavizării sale culturale faţă de lagărul doctrinar. Un offshore artistic în interiorul unui sistem dictatorial. Patria lui "n-ai nicio obligaţie" cum le plăcea să spună "locuitorilor" săi. Un fenomen care a adus în săli polivalente şi pe stadioane sute de mii de tineri, nu pentru că ar fi fost unica manifestare culturală a ace