(iar Ceauşeasca îi făcea pe alţii tîmpiţi) Bunicu-meu m-a privit atunci cu un soi de complicitate şi, în timp ce eu ascundeam briceagul în buzunarul de la pantalonii pepit, mi-a spus: Peste două zile batem nucii. Aceste cuvinte au avut asupra mea un efect bulversant. Îl priveam pe cel care-mi dăduse această măreaţă şi neaşteptată veste şi-aş fi dorit să pot pătrunde mai adînc în înţelesul vorbelor care-mi sunau ca o parolă, pînă la miezul în stare să-mi ofere, prospectiv, parte din bucuria ultimă pe care o aşteptam. În vara lui 1977, vară încinsă, nu cred că am auzit ceva mai provocator. În imaginaţia mea, baterea nucilor a căpătat contur de epopee; în zilele triste, de la sine putere scurtate, ale sfîrşitului de vacanţă, acest eveniment s-a profilat la dimensiuni gigantice, ca o înfruntare a oamenilor, care eram, cu ceva măreţ şi tainic. Ispita a fost sădită în mine şi nu mi-a mai dat astîmpăr; fascinat în anticipare, n-am mai putut să judec limpede. Nu că s-ar fi aşteptat cineva de la mine la aşa ceva. Aveam zece ani şi un briceag în formă de peşte, din care ieşea o limbă ascuţită la vîrf. Parc-o văd. Acum citesc fragmente dintr-o carte în manuscris, în care o jurnalistă stă de vorbă cu doamna Suzana - menajera casei prezidenţiale a familiei Ceauşescu. Din 1960 şi pînă în 1989, doamna Suzana a fost acolo, la vila din Snagov sau la cea din Primăverii, la datorie, tăcută şi eficientă. Astăzi are 81 de ani. Povesteşte ce a făcut, ce a văzut şi ce a auzit în chiar inima puterii. Istoria a trecut pe lîngă ea, şi-au dat bună ziua, şi a mers fiecare mai departe. Aveam zece ani, dar acest lucru era cu totul irelevant în acea vară în care, pe la patru după-amiaza, poştaşul venea pe bicicletă şi înfigea în gardul de sîrmă împletită şi vopsită în verde ziarul Scînteia, după care pleca şi el mai departe - ocupat, cum credeam, să pregătească ediţia de a doua zi. Avea pan