Multa vreme habar nu am avut ce inseamna "sleaul". Baiat de oras, ma obisnuisem cu ideea ca e un cuvant arhaic, fara vreun sens anume, existent doar in expresia care l-a consacrat - "a vorbi pe sleau", adica a spune verde in fata, a te exprima fara ocolisuri, cu riscul de a starni valuri de reprosuri, nemultumiri si de a-ti crea antipatii durabile.
Mi-a placut nu numai sintagma in sine, ci si semnificatia ei si nu mi-am facut cruce cu limba in gura pentru a spune ce gandesc sau chiar ceea ce imi trece prin cap pe negandite. Nu spun ca a fost totdeauna o experienta placuta, de multe ori s-a intamplat mai mult pe dos. Genul acesta de vorbire, oricat ar fi costat, mi-a dat senzatia de mare libertate, pana si in momentele in care traiam doar iluzia libertatii ori nostalgia acesteia.
Intr-un inceput de primavara, cam in penultima clasa de liceu, am plecat impreuna cu o verisoara sa-mi vizitez niste neamuri care isi traiau ultimii ani de exil in inima Baraganului. Fusesera gospodari la casele lor din Banat, isi facusera oarece stare, dar, fiind basarabeni de origine, intrasera in roata dintata a vremurilor. Decretati prin anii '50 drept "titoisti", au fost adunati cu japca intr-o singura noapte si trimisi in mijlocul campului pustiu, sa-si ispaseasca pacatele.
De la gara Ciulnita, trebuia sa patrunzi adanc in campie ca sa ajungi la satul lor cladit din chirpici si paie si mai ales din multa durere. Am oprit o caruta si l-am rugat pe omul cu biciul sa ne duca si pe noi. Alaturi ii statea o femeie, probabil nevasta. Drumurile erau desfundate, noroaiele iti ajungeau pana la genunchi. La un moment dat, caruta s-a impotmolit. "Cearca sa tii sleaul, ca ne namolim de tot", am auzit-o pe insotitoarea carutasului. Si atunci mi s-a dezvaluit in toata splendoarea talcul expresiei.
Cu varsta, aveam sa invat ca nu strica sa-ti
