Adaptare a romanului „Fraţi de sînge" de Ingvar Ambjornsen. Dramatizare de Axel Hellstenius în colaborare cu Petter Naess. Traducerea: Petre Bokor. Regia: Vlad Massaci. Scenografia: Andu Dumitrescu. Ilustraţia muzicala: Cristian Juncu.
Uneori, sînt eu. lntr-un fel sau altul. Intr-o măsură sau alta. Unele dintre angoasele lui Elling, fricile si an-xietaţile lui au fost, sînt si vor fi si ale mele.
Uneori, închis în casa proprie ca într-o colivie, defilînd în sus şi-n jos în pijama, refuzi să ieşi. Atunci, construieşti, însingurîn-du-te tot mai mult, acea realitate care îţi convine, care nu te agresează. Îţi imaginezi tot felul de poveşti pe care, repetîndu-le temeinic, ajungi să le crezi. Încet-încet, nu mai ai nevoie de nimeni. Doar de Bjarne. Sau unul ca el. Prietenul tău.
Înainte de nominalizările la Oscar din 2002, am văzut filmul „Amelie" şi m-a cucerit pledoaria pentru nevoia de poveste. Poveşti de astăzi spuse astăzi. Nevoia de a le asculta a unui public foarte numeros, nu doar francez, m-a emoţionat. M-am bucurat nespus cînd am citit în presa americană că oamenii stau la cozi pentru acest film. Şi pentru încă unul, „Elling", norvegian, amîndouă nominalizate la categoria „cel mai bun film străin". Fotografiile din ziare cu spectatori aşteptînd docil să le vadă îmi păreau ireale. Oscar-ul nu a fost cîştigat de nici unul dintre cele două.
Am rămas cu gîndul la „Elling" după ce am citit cronicile. Tot o poveste. Despre vulnerabilitate, despre hipersensibilitate, despre ce şi cînd şi de ce se poate transforma în patologic, despre însingurare, despre puterea pe care o poate da fascinaţia naraţiunii. Un film despre prietenie ca mod de supravieţuire. L-am văzut doi ani mai tîrziu. Şi m-a făcut praf. L-am purtat mult timp cu mine. În călătorii lungi, prea lungi prin ţară, în orele mele lungi, prea lungi de nesomn
