Primul aspect care-mi vine în minte este că nu avem un alt scriitor care să rivalizeze cu I.L. Caragiale. Mă gândesc la devansarea ironiei, ridicolului şi a satirei. În al doilea rând, Caragiale trebuie citit, mai ales astăzi, pornind dinspre publicistică şi scrisori.

Lecţiile critice cele mai spumoase aici îşi fixează dispozitivele. Nu e nicio problemă că publicistica literară şi cea politică sunt în fapt feţele aceleiaşi monede. Foiletonistica lui Caragiale reprezintă o circumstanţă a recuzării. El nu pierde ocazia niciodată, indiferent de subiect, pentru a contesta, fie şi autoreferenţial, un tip de normă, de atitudine şi de autoritate. Despre cum îl citim pe Caragiale azi nu se poate răspunde decât făcând referire la cititor. Or, nimic nu e mai la-ndemână decât să urmărim câteva aprecieri în această privinţă, unele cunoscute, altele mai puţin. În articolul O reminiscenţă, scriitorul face o afirmaţie ce marchează o subiectivitate concentrată: „să dau cititorilor o reminiscenţă hazlie”, spune el. În această zonă a duplicităţii consacrate se situează şi cititorul actual. Caragiale nu poate fi citit fără aceste articulări simbolice. Nici chiar literatura lui confesivă. Scriitorul şi-a construit un discurs la care cititorul se raportează prin câteva diviziuni etice. Acest evantai de experienţe generice îi vor da o definiţie în oglindă. Despre acest proces de individualizare vorbeşte deseori Caragiale. Dar cine sunt cititorii? În Introducţia de la Literatura şi artele române în a doua jumătate a secolului XIX găsim două întrebări retorice, rămase la fel de savuroase: „Nu e aşa că decât să ai o mie de cititori mediocri e mai bine să ai o mie şi unu de scriitori buni? Nu e aşa că decât o sută de amatori e mai bine să ai două sute de artişti şi toţi atâţia critici? Ei bine! La noi, din nenorocire, aşa este; nu avem pe acei cititori, dar îi avem pe aceşti scriit