Am auzit diversele opinii, declaraţii, luări de poziţie a unor persoane publice cu privire la accidentul de la Lujerului, accident unic în istoria criminalisticii de gen prin sporirea numărului celor vătămaţi, de la zi la zi, depăşind la patru zile din momentul dramei, cifra de 100 de răniţi.
Despre cretinismul celor din corpul de elită şi comandă al RATB merită să ne preocupăm, după ce se vor domoli reacţiile durerii, teorii şi disperării adevăratelor victime ale acestui gest de mare şi adâncă prostie comis de manipulantul celui de-al treilea tramvai.
Unii comentatori, cu ştaif şi doză necuprinsă de cinism, s-au grăbit a ironiza opiniile celor care calificau gestul conducătorului de tramvai de a circula cu viteză evidentă şi cu mult peste limita celor 30 km/h, potrivit semnalizării afişate pe stâlpul de la intrarea în pasaj, încercând astfel a diminua culpa acestuia. Unul, mai smardoi, gata a contrazice orice părere care nu-l avea drept “apropitar” se hlizea în maniera lui de histrion, ironizându-i pe cei care catalogau autorul catastrofei drept ceea ce era, un idiot cu busola demagnetizată etc. Tânărul, căruia îi place nespus să se asculte vorbind, sugera, în vădită bătaie de joc, ca tramvaiele noastre să fie dotate cu scaune ejectabile pentru a se asigura salvarea ocupantului în caz de pericol. Apoi, luându-şi o faţă de gânditor a conchis că în tunel nu prea aveau şansa de salvare. După ceva secunde însă faţa i s-a luminat, găsise soluţia, practicarea, din loc în loc, a unor găuri! Paţachina are publicul ei, fără doar şi poate, dar să râzi de spaima, teroarea, trăită de oamenii celor două tramvaie este cu totul nepermis şi nu face altceva decât să pună în lumină scurt-circuitarea a ceea ce a mai rămas din neuronii individului. Care, asemeni unui actor lovit de toate nenorocirile lumii şi care, odinioară era a toate ştiutor, avea soluţii la orice