Copou, octombrie anul trecut. Amurg. Soarele isi prefira ultimele raze caldute prin frunzisul uriasului arbore gingko din parcul Puskin (azi Titu Maiorescu), loc pe care altadata il numeam "la balena", dupa forma fintinii arteziene care nu functiona mai niciodata si care era locul de intilnire predilect al studentilor. Stateam pe gardutul metalic din sus de Universitate, linga chioscul unei doamne ochioase care vindea flori, si, cuprins de vagi aduceri aminte studentesti, ma binoclam la pitipoance. Bineinteles, cu instinctele mult mai... amortizate acum, nu puteam repeta starile de atunci.Desigur, insa, ca altfel erau instinctele studentilor cocotati si ei cu fundul pe gard, care ma insoteau in aceasta intreprindere. Erau vadit din tagma acelora care se tem sa nu li se intunece cumva mintea de prea multa invatatura si care aman mai stiu sa traiasca clipa: umbla dupa fete, dau iama prin cele crisme (sau viceversa), pazesc cu strasnicie tot repertoriul de cintece studentesti (pe care il vor cinta apoi toata viata, dupa ce se vor inhama la locurile lor de munca si se vor face manga din cind in cind, decent si la zilele de chenzina). Aveam intr-adevar ce vedea. In sus si-n jos pe bulevard unduia o mare de fete si baieti in blugi, noua uniforma a tineretului: benevola si globalizata. Seara plicticoasa de toamna, lesioasa si lesinata ca o proza de Simirad, era salvata de valurile de blugi care se revarsau la vale, spre statuia lui Eminescu, ce urmarea cu miinile puse a inchinaciune frumusetile filiforme si mai trupese imblugite. O mare albastra de blugi: si spalati, si prespalati, si decolorati, si frumos calcati, si revolutionar nespalati, si „blugi lisenti", cum spunea moldovineste colega mea din Siret, si rupti, si flenduriti dinadins, cu floricele, cu canafiori de matase si cu alte bibiluri. Iar la blugi, adidasi, dar, fireste, si pantofi cu tiu ascutit si cu toc, toc