Ieşeam pe drum după fiecare ploaie şi construiam pe piciorul desculţ căsuţe de nisip; erau nişte ploi ca-n poveşti, pe care oamenii le alungau uneori, fiindcă cerul se întuneca atât de viguros că ziua se făcea noapte. Când băteau clopotele în sat pe vreme de ploaie, ţăranii ştiau că norii aveau să plece curând şi aşa se întâmpla întotdeauna! Norii se spărgeau în bătăile aprige ale clopotelor, ziua revenea şi eu priveam din satul împrejumuit de dealuri cerul de-un senin aproape supranatural. Aveam vreo 4 ani ani când am decis într-o zi să merg pe deal şi să mă lipesc cu spinarea de cer. Am îmbiat-o şi pe prietena mea, Luminiţa, să mergem ”la capătul lumii, pe deal, şi să stăm cu spinarea lipită de cer”. ”Mama mi-a zis că lumea nu se termină niciodată, eu nu merg cu tine”, mi-a replicat fetiţa, aşa că m-am dus singură în această călătorie către capătul lumii, acolo unde speram să fie cerul ca un spătar de scaun, de care să te poţi rezema. Uluirea mea a fost şi dezamăgire, şi consternare şi curiozitate şi dezvăluire a unui adevăr care-mi părea inacceptabil şi anume acela că lumea, universul întreg nu era prins între Colinele Tutuvei, în satul meu, cel ce şi acum îşi poartă visul existenţei în apropiere de Bârlad. Cerul de care visam să mă sprijin se termina într-un alt loc, dar în locul acela se înălţa categoric şi fascinant o cruce; crucea bisericii din satul vecin. Eu vedeam de acolo, de pe deal, doar o cruce pe cer, o cruce în aer, iar până la cruce se întindeau doar viile cât vedeai cu ochii, prăpăstii şi salcâmi, care cântau, şuşoteau, strigau chiar nişte cuvinte neânţelese. Vântul rotea frunzele şi crengile pe câmp, vântul şi salcâmii înfrăţiţi creau o melodie anume a naturii.
Îmi amintesc această călătorie iniţiatică din prima parte a copilăriei mele pentru că acele coline pe care-i stăpân Dumnezeu au trezit pofta de a fi sugrumate pentru gaze de şist.
