Luni, 24 septembrie, la ora 10 fix, domnul Remus Vulpescu, inegalabilul maestru de ceremonii al privatizărilor, îl aşteaptă pe Dan Diaconescu să semneze contractul de vânzare-cumpărare al pachetului majoritar de acţiuni la Oltchim. Patronul OTV nu garantează că va ajunge - având, zice el, mai multe documente de studiat -, dar dl Vulpescu nu se îndoieşte de seriozitatea, bonitatea şi buna credinţă a cumpărătorului, fiind, astfel, singura persoană publică pentru care câştigătorul licitaţiei nu are secrete. L-a citit din cele patru foi predate în plic, din scrisorile de la bănci şi din declaraţiile pe care le-a auzit o ţară întreagă, aşa încât, în timp ce o mulţime de analişti şi politicieni ar băga mâna în foc că DD joacă la caceealma, el susţine că acesta va veni, luni, şi cu bani. Dacă la orele 10 trecute fix, şeful Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie (OPSPI) va privi singur şi trist în camerele de luat vederi, repetând ipostaza şi zilele următoare, aşa-zisa privatizare a Oltchim va deveni bomboana de pe coliva avortatelor privatizări de până acum, iar combinatul se va transforma într-o bombă cu ceas.

După aproape trei zile de la spectacolulul live al licitaţiei, încă nu se ştiu, cu certitudine, următoarele: Are Dan Diaconescu 45 de milioane de euro, cât a oferit pentru 54 la sută din acţiuni, ca să le vireze, în termen de zece zile, la bugetul statului? Sunt banii lui sau ai altcuiva? Cine este, atunci, cumpărătorul din umbră? De ce nu joacă la vedere? În ce investeşte, de fapt, acesta, în economie sau în politică? Vrea să salveze combinatul ori să detoneze o încărcătură electorală, în preajma alegerilor? Fără răspunsuri la aceste întrebări, cea mai transparentă privatizare românească rămâne şi cea mai opacă.

Orcine ar cumpăra, prin intermediul lui Diaconescu, Oltchim priveşte dincolo de interesele economice, spre ascensiun