La mai bine de şase luni de la începerea revoltelor din lumea arabă, jurnalistul George Friedman publică în Stratfor o analiză asupra motivelor, consecinţelor şi implicaţiilor acestor revoluţii împotriva sistemelor autoritare.
Pe 17 decembrie 2010, Mohammed Bouazizi, un vânzător de stradă tunisian s-a incendiat ca formă de protest. Acest eveniment a generat o serie de turbulenţe în Tunisia care, ulterior, au condus la demisia preşedintelui Zine El Abidine Ben Ali. Regulile jocului de domino au continuat să se aplice şi astfel au pornit răscoale în mai multe state arabe. Întregul fenomen a primit din partea mass-media denumirea de "Primăvara Arabă".
Consensul la care au ajuns analiştii cu privire la aceste evenimente este că regimurile autoritare stăteau de mult timp pe vârful unui vulcan al nemulţumirilor liberal-democraţilor. Primăvara Arabă a fost catalogată drept o revoltă politică a maselor care cereau o reformă democratică şi că această răscoală susţinută de democraţiile din vest va genera o schimbare politică în lumea arabă.
Motivele care au condus la extinderea revoltelor depăşesc graniţele lumii arabe, chiar dacă dinamica din interiorul regiunii are şi ea o importanţă majoră. Cu toate acestea, speranţele puse în primăvara arabă au susţinut schimbările politicilor europene şi americane în zonă. Dacă presupunerile făcute în ianuarie şi februarie 2011 se vor dovedi insuficiente sau chiar eronate, consecinţele vor căpăta atât dimensiuni regionale cât şi globale.
Este important de menţionat încă de la început că, până la acest moment niciun regim din lumea arabă nu s-a prăbuşit şi nici nu a suferit schimbări, chiar dacă personalităţi ca Ben Ali sau Hosni Mubarak au fost înlocuite. Unele regimuri, cum ar fi cel din Libia, cel din Siria sau din Yemen, au fost atacate, dar nu au intrat în colaps. Nici în Iordania, sau î
