Brambureala din învăţământul superior, scoaterea peste noapte a unor discipline de pe listele de ofertă ale unor universităţi şi perspectiva imediată a unor dintre ele de a nu mai putea funcţiona chiar din toamnă, sunt semnul unui faliment total al unei concepţii de a face politica ce a fost la baza sistemului românesc de după decembrie '89.

Nu pun în discuţie criteriile după care se operează acum tăierile acestea draconice şi nici faptul că trebuia făcut ceva pentru a începe cumva să se pună ordine într-un sistem care se dovedeşte ultra-stufos, dominat de complicităţi de tot felul, feudă a unor familii care şi-au construit reţele de influenţă şi fabrici de bani extrem de rentabile, în defavoarea calităţii. Toate astea sunt reale, se ştiu foarte bine de ani şi ani de zile, au fost lăsate să prospere în linişte şi, la un moment dat, firesc, s-a ajuns la punctul de explozie.

Marea întrebare este legată de MODUL în care se operează schimbarea. Din partea oficialilor noştri nu am auzit nici acum, aşa cum nu am auzit niciodată în ultimii 20 de ani, că ar exista un proiect de lungă durată bazat pe o viziune detaliată şi argumentată, prezentând o proiecţie pe termen mediu şi lung. Nici în educaţie, dar în nici un alt domeniu al vieţii economice şi sociale, nu a fost formulată o asemenea viziune de ansamblu, generatoare a unui proiect naţional în domeniu şi care să spună ce vrem, ce ne propunem să avem în aceasta ţară peste 20, 30 sau 50 de ani.

Asta este problema şi, totodată, tragedia cu care se confruntă România: nu avem un proiect naţional din care să putem desprinde viziuni şi proiecte sectoriale. În consecinţă, totul se face conform principiului „politica pe genunchi", repede, cât mai repde, fără alte raţionamente decât rentabilitatea momentului. Nimeni nu vrea să-şi pună întrebarea cum mişcarea de azi va afecta viitorul naţiunii, care-i vor fi consec