După o îndelungată perioadă de relativă ignorare, justiţia occidentală descoperă un nou domeniu de rezolvare a conflictelor dintre cetăţeni, dintre aceştia şi autorităţi ori actori economici: cel al respectării dreptului uman fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic. Într-adevăr, deşi afirmată încă de la începutul anilor 1970, problema ecologică a înregistrat restanţe majore în privinţa justiţiabilizării sale, atenţia principală concentrându-se, iniţial, asupra proclamării de politici şi adoptării de legislaţii environmentale.
Un exemplu elocvent, în acest sens, îl constituie statele blocului comunitar. Şi în cazul lor, multă vreme, acţiunea environmentală, în plan naţional, s-a cantonat în transpunerea directivelor europene (circa 250, reprezentând aproximativ 40% din dreptul comunitar), adoptându-se astfel sute de acte normative, dreptul intern al fiecăruia dintre cele 27 de state membre fiind, în proporţie de peste 80%, de sorginte comunitară, neglijându-se însă aplicarea acestora.
Acutizarea crizei ecologice şi conştientizarea publicului, dezvoltarea corespunzătoare a legii au făcut, însă, ca acţiunile societăţii civile să treacă din stradă în pretoriul justiţiei. Astfel, s-a trecut, lent, la un proces tot mai consistent de respectare şi aplicare a legislaţiei de mediu pe cale judiciară. În multe ţări, contenciosul ecologic a devenit deja unul semnificativ, pe rolul tribunalelor. Desigur, fenomenul reprezintă o importantă provocare, deopotrivă pentru justiţie şi pentru cetăţeni.
Pentru prima, este vorba de o adaptare şi dezvoltare specifică a instrumentelor juridice tradiţionale, prin receptarea conceptelor şi instituţiilor dreptului mediului, în bună parte inedite, marcate major de interdisciplinaritate, atât juridică, cât mai ales tehnico-ştiinţifică. Aşa se face că ecologizarea jurisprudenţei s-a făcut în mod treptat, pent
