Cu titlul sec: 10 ESEURI, noua carte a lui Sorin Lavric, apărută la editura Humanitas, îşi captivează cititorii, încă din primele pagini, prin felul aprig cu care se răfuieşte cu idolii mai vechi sau mai noi. Poate şi din cauza titlului, gândul m-a trimis la celebra carte a lui René Guénon – „Domnia cantităţii şi semnele vremurilor“, probabil viciul unui aspirant la statutul de şoarece de bibliotecă. (...)
Cu titlul sec: 10 ESEURI, noua carte a lui Sorin Lavric, apărută la editura Humanitas, îşi captivează cititorii, încă din primele pagini, prin felul aprig cu care se răfuieşte cu idolii mai vechi sau mai noi. Poate şi din cauza titlului, gândul m-a trimis la celebra carte a lui René Guénon – „Domnia cantităţii şi semnele vremurilor“, probabil viciul unui aspirant la statutul de şoarece de bibliotecă. Miam pus „straja“ gândului rebel pornind cu autorul într-un orizont al nuanţelor în care descifrează semnele unui timp devorând deopotrivă teorii şi idei, concepţii şi vise, un timp al devălmăşiei. Aşa fiind, autorul, neîndoielnic un virtuoz al nuanţelor, impresionează nu atât prin ceea ce scrie (în parte cunoscute sau deductibile), ci cum scrie, reuşind să surprindă semnificativul în formulări memorabile. Eseul, gen foarte cultivat în anii din urmă, cu haloul său de ambiguitate, i se potriveşte de minune. Suntem avertizaţi, din primele pagini, asupra coerenţei eseurilor, una psihologică generată de „trăiri obsesive“, statornice încă de la apariţia lor în revista Idei în dialog (cu excepţia eseului „Scrisul de mână“). Şi cvasiobişnuita formulă: „Le încredinţez cititorului cu speranţa că se va regăsi la rândul lui în ele“. Regăsirea, posibilă şi dezirabilă, se petrece în aria tumultuoasă a emoţionalului, căci autorul – medic şi filosof – se dovedeşte meşteşugit scriitor, folosind cu dibăcie singulară o adevărată artă a seducţiei. Discipol nu atât