Atracţia adevărului

Expunînd colecţia tatălui său, Jan Lawers înfăptuieşte un uimitor gest poetic, cu consecinţe inedite în universul scenei. Or, o astfel de decizie se cere semnalată. Cu mult timp în urmă, Roland Barthes scria un eseu, binecunoscut la acea vreme, despre "maladiile costumului de teatru", diagnosticînd, printre alte simptome, în primul rînd, pe acela al "falsului", al "imitaţiei", adică maladia care constă în a plasa teatrul sub semnul unei iluzii, recunoscută ca atare şi denunţată de un ochi avizat. Barthes făcea, astfel, procesul artificiului disimulat, al mediocrităţii care încearcă să păcălească, prezentînd "falsul" drept ceva "adevărat". Implicit, Barthes apela la ceea ce am putea numi morala materiei. Discursul lui se referea la Brecht, modelul său de atunci: la Berliner Ensemble, acesta repudiase "falsul", străduindu-se să lucreze obiectele şi costumele în aşa fel, încît să le creeze un trecut, a cărui amprentă se regăsea în stofele patinate, în metalele ruginite, în fustele petecite, în pantalonii uzaţi. În felul acesta, obiectele de recuzită nu mai păreau să fi fost realizate doar pentru teatru şi dădeau senzaţia că posedă o existenţă prealabilă, ale cărei urme au rămas adînc înscrise în însăşi materialitatea lor. O asemenea tratare a accesoriilor îi plăcea nespus lui Barthes... şi nu putem nega ruptura provocată de această manieră de a lucra. De la Brook la Planchon, toţi regizorii vremii s-au inspirat din ea. Din acel moment, teatrul a abandonat teritoriul "imitaţiei" factice, pentru a furniza dovada concretă a adevărului. Lucru care nu ne împiedica, totuşi, să recunoaştem că, la urma urmelor, aveam de-a face tot cu un proces de fabricaţie; acesta atenua "falsul" care îl exaspera pe Barthes, fără a putea, totuşi, camufla natura accesoriilor: uzura lor nu era adevărată, ele numai păreau să fi fost folosite şi, în consecinţă, pro