Fotojurnalismul e mort, traiasca fotojurnalismul!
Intr-un articol de acum citeva luni, citam un celebru fotoeditor si fotograf francez care, povestind despre efectul imaginii digitale in prezentarea torturilor din inchisoarea irakiana Abu-Graib, precum si a dezastrului provocat de tsunami in Asia, se intreba daca fotojurnalistul profesionist mai are vreun loc sub soare.
In mod evident evenimentele au aratat ca istoria se repeta si chestiunea ramine deschisa. La Londra, dupa explozii, cei care au fotografiat pe loc si imediat au fost amatorii cu telefoane mobile dotate cu camere foto digitale.
La noi, in judetele Vrancea, Galati si Bacau profesionistii foto si video au ridicat suferintele oamenilor la rang de arta. Nu au existat telefoane moderne in satele lovite de inundatii? A fost presa noastra atit de rapida in reactie? Mult mai rapida decit reactiile autoritatilor locale si centrale?
Ar trebui sa ne bucuram ca imaginile cu inundatiile din Romania au facut ocolul lumii? Cinic rationament. Sa speram ca un fotograf profesionist va primi un premiu la World Press Photo 2005?
Si de ce am scris toate acestea? Pentru ca ma intreb: ce ne ajuta mai mult in conturarea acelei mitice „imagini de tara“ – un premiu cu o fotografie extraordinara care prezinta suferinta sau faptul ca acea imagine a fost vazuta de o lume intreaga?
Ati retinut acea imagine filmata de un post de televiziune care prezenta un batrin ucis de ape, printre darimaturile casei sale si din a carui mina nemiscata se ridica amenintator si, in acelasi timp, resemnat un deget mijlociu?
Carti postale
Daca ar trebui sa prezentam Romania in 10 carti postale, ce ati alege? Crucea de pe Bucegi, Ateneul de la Bucuresti si, poate „Casa Poporului“; cu siguranta ceva popular, poate Cimitirul vesel de la Sapinta sau Muzeul Satului, arhitectura germana din Sigh