Am avut norocul de a nu trăi în comunism. În 1989 aveam 5 ani. Nu am cunoscut pe propria piele răul unui regim totalitar. Dacă aş susţine opusul, aş fi un ipocrit, deşi există tineri scriitori de o vîrstă apropiată vîrstei mele care scriu în aceste condiţii despre comunism ba chiar fac din acesta o temă majoră a literaturii lor, chiar dacă la Revoluţie nu aveau mai mulţi ani. Probabil că ceea ce ficţiunea lor nu poate oferi e substituit de greutatea unei teme ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Netrăind în comunism, tot ceea ce ştiu despre viaţa acelor timpuri este fie citit, fie auzit. Ceea ce ştiu provine fie din literatură, fie din spusele altora. Ştiam de la părinţi cîte ceva despre viaţa în comunism. Îmi povestiseră cum anumite rude de-ale noastre fuseseră închise, botezate cu numele de „chiaburi“ şi demonizate în ochii propriilor semeni. Auzisem despre răul totalitarismului fără a-l simţi pe propria piele. De-atunci şi pînă astăzi, comunismul a tot fost condamnat. Ăsta cred că a fost limbajul postcomunismului, un limbaj al condamnării. Între cei care au condamnat comunismul, fără îndoială au existat cei care într-adevăr au suferit de pe urma acestuia şi care fac acest lucru cu cele mai bune intenţii. Cred, de asemenea, că aceştia sînt însă mult mai puţini decît am crede. Spun asta deoarece postcomunismul a transformat lumea într-un loc foarte complicat. Înainte de 1989 – cel puţin din ceea ce am citit sau am ascultat povestindu-se – răul putea fi identificat. Acesta era reprezentat de dictator şi de oamenii săi, de Securitate şi de închisorile acesteia. Pînă şi Dumnezeu era interzis. Minciuna era politica de stat. Putea fi identificată pentru că se putea regăsi în discursurile dictatorului şi în cuvintele oamenilor săi. Acum, minciuna nu e la fel de evidentă. Ea capătă multe forme şi se află într-o metamorfoză perpetuă. Acelaşi lucru se întîmplă cu