Silenţioasă, răspândită, fatală... Hipertensiunea arterială rămâne una dintre cele mai periculoase maladii ale secolului, prin amploarea, evoluţia şi complicaţiile sale, în ciuda progreselor terapeutice şi, mai ales, a simplităţii extreme a modalităţii de depistare, printr-o banală măsurare.
Complicaţiile sale, în special cele cardiovasculare, au dus practic la redefinirea termenului în ultimul deceniu: dacă în trecut o valoare tensională de 140 mm Hg era apreciată ca normală, în prezent, tensiunea arterială normală este de 120/80 mm Hg, valorile ideale fiind considerate chiar mai mici, la 115/75 mm Hg. Valorile 120-139 /80-89 mm Hg sunt înscrise la stadiul de prehipertensiune, iar de la 140/90 mm Hg începe hipertensiunea arterială, cu diferitele sale stadii.
S-a constatat că o treime dintre adulţii între 35 şi 64 de ani şi jumătate dintre cei peste 65 de ani, care au prehipertensiune, vor dezvolta hipertensiune arterială în următorii patru-cinci ani. Este adevărat că în acest fel numărul celor consideraţi hipertensivi a crescut, dar, cu toate acestea, clasificarea nu este doar formală. Persoanele cu prehipertensiune au un risc de două ori mai mare să dezvolte boli cardiovasculare (în special, teribilul infarct miocardic sau accidentul vascular cerebral) decât cele cu tensiunea arterială normală.
O dată ce tensiunea arterială depăşeşte 140/90 mm Hg, pericolul devine de patru ori mai mare. În imensa majoritate a îmbolnăvirilor este vorba despre o hipertensiune arterială esenţială, maladie în care, în ciuda cercetărilor, nu s-a putut demonstra o cauză evidentă, fiind incriminaţi factori genetici sau legaţi de modul de viaţă (dietă, activitate fizică, stres, obezitate etc.). Totuşi, în 5%-10% dintre cazurile de hipertensiune arterială (şi aproape 50% dintre cazurile descoperite sub vârsta de 40 de ani), etiologia este evidentă şi cel