Romanul Toate bufniţele (Editura Polirom), cea mai recentă carte a luiFilip Florian, a dispărut din librării la doar trei săptămîni de cînd a ieşit de sub tipar, lucru rar pe piaţa românească. A fost scos al doilea tiraj, au apărut şi primele cronici, şi după ce lucrurile s-au aşezat, Filip Florian a povestit despre cum l-a luat prin surprindere statutul de bestseller al cărţii, despre problemele pe care le-a ridicat lucrul la Toate bufniţele şi despre legătura romanului cu viaţa reală. Inevitabil, a ajuns şi la semnele de rău augur care vin constant dinspre actualul ICR. Care a fost geneza acestui roman? Cînd l-ai început şi în ce ritm ai lucrat la el? A fost un drum mai lung, mai încîlcit. Nu pot să zic că a mers liniar, la fel, din ziua X pînă în ziua Y. Momentul în care am avut ideea măcar, pofta foarte mare să leg o carte nouă de povestea asta cu bufniţele, ţine de-o întîmplare de toamnă tîrzie. Am fost în deltă cu fratele meu şi cu un prieten foarte bun, prin octombrie spre noiembrie, pe frig, perioadă în care bănuiesc că e un soi de nuntire a bufniţelor, nu-mi dau seama, că nu sînt expert. În orice caz, era un schimb de ţipete pe două tonalităţi, seară de seară. Era clar că se strigă şi îşi răspund, chestie care în prima fază ne-a plăcut enorm, după care am încercat aşa, de distracţie, cînd stăteam la foc, să imităm ţipetele alea. Ne-am trezit că, pur şi simplu, apar în sălciile din jurul cortului nostru cîteva bufniţe, cu care chiar puteam comunica. Dar strict cu cele două feluri de a ţipa, nu cu alte nuanţe, lucru care m-a înnebunit. Din clipa aia, mi-am dorit foarte mult să scriu despre asta, despre posibilitatea de-a vorbi cu bufniţele, fără să ştiu nimic mai mult. De început, cred că am început în februarie 2009. O vreme am mers pe o altă cale, pe o altă construcţie, care nu mi-a plăcut, recunosc. N-am înaintat prea mult, dar ceva-ceva am făcut, o