Toţi suntem datori, nu doar cu o moarte, ci şi cu ceva din viaţa noastră. În cazul de faţă, cu un gînd pentru cel ce ţi-a dăruit, fără să te ştie, fără să fi fost în prezenţa lui mai mult de cîteva ore, fără să te bage, neapărat, în seamă. Un dar pe care fiinţa lui îl genera ca pe o aură, neîntrerupt şi luminos, însoţit de un zîmbet cald, din care împrejurările dramatice ale vieţii sale nu au putut ucide nici inocenţa, nici seninătatea, nici lipsa de prejudecăţi, nici ghiduşia copilăriei. Un dar care poate schimba, ori călăuzi, viaţa oricui crede în valoarea etalonului universal numit OM! Mandela susţine că el însuşi a primit acest dar de la tatăl său, sub forma "unui încăpăţînat sens al dreptăţii" şi "a unei mîndre stări de rebeliune". Ceea ce a urmat, în viaţa sa, sunt doar consecinţele acestei moşteniri.

Omul şi mitul Mandela stau astăzi în cumpănă. Primul a plecat la cele veşnice, iar, pentru o vreme, viaţa lui va fi din nou răscolită, pentru a scoate la iveală, fiecare după gust şi interes, bunele sau relele adunate acolo, ca în traista oricărui muritor. Mitul abia începe să fie construit, probabil, în cîteva variante care vor intra în competiţie, pentru a lăsa apoi locul uneia dintre ele, ori unei fuziuni, capabile să îmbrăţişeze fericit elementele esenţiale ale oricărei paradigme autentice: naşterea, călătoria, lupta, izbînda, moştenirea.

Gîndul cu care-i sunt dator lui Mandela este că, în lumea pe care ne-o lasă, nici "omul" ascuns între filele istoriei consemnate, nici "mitul" nu-i vor spune suficient de răspicat mesajul! Cu atît mai puţin în lumea societăţii româneşti, unde "Nelson Mandela" este doar un ecou, puternic filtrat prin maşinăria de propagandă, înainte de 1989, ori prin maşinăria de non-sens a ştirilor fără conţinut, din noua "epocă de aur" a comunicării globale. Nu cred că există vreo şansă ca referiri consistente la ceea ce reprezi