De ani buni, "optzecistul" Ion Simut face eforturi notabile de a se desprinde de militantismul postmodernismului autohton (un postmodernism deloc tolerant si relaxat, ci incruntat, mohorat, suspicios), pentru a deveni, cum spune, o parte din constiinta critica a literaturii romane contemporane. Simptomele actualitatii literare* e un titlu care-l reprezinta atat prin continutul eterogen, dar integrat al volumului, cat si prin termenii de pe coperta.
Apar aici: discutii asupra canonului si revizuirilor, un studiu de caz cu evaluarea sanselor noastre de a primi in urmatorii ani premiul Nobel pentru literatura, un amplu comentariu pe marginea Istoriei literaturii romane contemporane a lui Alex. Stefanescu, portrete de scriitori (se retine in primul rand cel facut lui Nicolae Breban), polemici cu criticii de poezie, cu partizanii non-fictivului memorialistic si cu tinerii realizatori ai Dictionarului Echinox. Nu lipsesc interviurile si confesiunile de critic, raspunsurile la diferite anchete si un grupaj de perle din examenele de admitere la Litere.
Temele de discutie, ca si diferitele cercetari si analize ale criticului (tirajele ante si postrevolutionare, autorii introdusi in manuale, cartile premiate de Uniunea Scriitorilor, dupa vechiul si noul regulament, inflatia de poeti mediocri, de reviste proaste si de analisti improvizati), intra in acelasi cadru problematizant. Ion Simut are cateva teorii la care tine si pe care le sustine cu fiecare prilej, indiferent de subiectul dat. Sa le iau pe rand.
Prima, in ordinea statistica a referintelor, este cea legata de "criza poeziei". Centralitatea poetica a canonului estetic din perioada comunista a disparut. Astazi, "nu se mai poate conta pe poezie", fiindca ea nu mai are nici o piata, a murit pentru public, supravietuind doar in abordarile unor critici autisti. E o relicva romantica si neomodernis