Un copil care are crize repetate de plâns suferă. El nu se răsfaţă, aşa cum sunt mulţi tentaţi să creadă. Se recomandă abordarea calmă a isteriilor celor mici. Sursa: Shutterstock
Când copilul se aruncă pe jos, începe să urle şi plânge aparent fără motiv, reacţia generală a adulţilor este: "e un răsfăţat" ori "este prost-crescut".
De multe ori se întâmplă ca şi părinţii să creadă la fel, aşa că nu ezită prea mult până la încercarea de a-l calma cu o palmă sau cu o pedeapsă care nu face decât să-l sperie, să-i amplifice suferinţa şi chiar să-l traumatizeze pe cel mic. "Plânsul nu este un simplu moft sau un capriciu al copilului. Plânge pentru că nu are altă modalitate de a cere, de a spune, de a întreba", explică psigologul Cristina Călărăşanu.
"Nu conta cine îl supăra, el urla şi dădea în mine"
La cei 4 ani şi jumătate ai lui, Octavian, un băieţel din Cluj-Napoca, a depăşit de curând perioada în care "era mic" şi plângea mult. Timp de aproape doi ani, el avea zilnic crize de plâns.
"Când intram cu el în casă, nu păşeam bine peste prag că se arunca jos şi începea să plângă. Era un plâns isteric, fără lacrimi, pe care nu reuşeam să-l înţeleg. El vorbea deja destul de bine, însă nu îmi spunea niciun cuvânt care să-mi arate ce îl supără de fapt", spune Narcisa, mama lui.
Copilul plângea şi îşi lovea mama repetat. "Nu conta cine sau ce îl supăra, el urla şi dădea în mine". Mama a stat de vorbă cu un psiholog şi şi-au dat seama împreună care era cauza. "Copilul se manifesta astfel pentru că simţea nesiguranţă, iar acest lucru era cauzat de faptul că în jurul lui se aflau şase oameni: doi părinţi şi patru bunici, iar fiecare venea cu propriile reguli. Dacă eu îl pedepseam pentru ceva, intervenea bunica şi-l ierta, ceea ce îl făcea să simtă nesiguranţă".
Lovea copilul, lovea şi mama
