Meritorie este promovarea unei dezabateri publice referitoare la modelul de creştere economică. Voci în acest sens s-au auzit încă cu câţiva ani în urmă, dar erau răzleţe. Constatarea generală este că peste tot unde criza financiară a izbit năprasnic am avut nu numai cădere economică masivă, dar şi diminuare a potenţialului de creştere -inclusiv în economiile emergente.
Şi tot larg răspândită este opinia că o perioadă de creştere foarte lentă aşteaptă ţările industrializate -din cauza precarităţii sistemului finaciar, a deleveragingului (ce nu s-a terminat şi care priveşte nu numai entităţi bancare), a incertitudinilor.
Acesta ar fi contextul înfăşurător, chiar dacă există diferenţe între economii naţionale în funcţie de forţă industrială, capacitatea de a exporta, flexibilitate etc. Fapt este că peste tot se orbecăie în încercarea de a găsi stimuli pentru activitatea economică fără a complica finanţe publice. Există unele semne de liniştire a apelor, cum remarcă şi Florin Pogonaru (ZF, 5 febr, a.c), dar a spune că teama a dispărut este o exagerare. BCE a salvat zona euro prin intervenţii neobişnuite, dar Uniunea Bancară este un proiect foarte la început şi crevasele din zona euro sunt mari şi se adâncesc. Iar în SUA problema datoriei lor publice nu şi-a găsit încă un compromis favorabil.
În România există lucruri evidente. Toată lumea înţelege că o absorbţie adecvată a fondurilor europene ar aduce lichidităţi mari în economie, ar creşte formarea brută a capitalului prin investiţii cu coeficient al capitalului (ICOR) peste media din economie, poate ameliora utilizarea banului public fiindcă ar obliga la respectarea de reguli şi proceduri.
Tot astfel, reforma companiilor de stat ar aduce resurse suplimentare statului prin eficienţă sporită, economisire. În ultimii ani tandemul fonduri UEĂ reforma în companii de stat a fost des evocat în
