La una dintre şedinţele noului cenaclu de la Muzeul Literaturii Române, unde fiecare scriitor anunţat e dornic să citească, iar fiecare ascultător, amator să comenteze la final, tânărul Daniel D. Marin era de negăsit. Moderatorii fuseseră de acord ca versurile junelui poet să fie citite de o actriţă profesionistă (Lorena Lupu), şi aceasta era deja intrată în rol. Totul se desfăşura ca la carte. Lipsea, însă, autorul însuşi, atât de subţire, timid şi sfios, încât pentru o clipă am crezut că a fugit pur şi simplu acasă. În cele din urmă a reapărut în cadru şi, pe toată durata lecturii şi a comentariilor, a stat cuminte şi oarecum absent, de parcă nu era vorba despre el.

Atâţia scriitori, tineri ori mai puţin tineri, fac valuri în viaţa noastră culturală printr-o strategie a scandalului aducător de imagine, injuriind în dreapta şi-n stânga, atacând diferitele instituţii şi vituperând împotriva (încorsetării) moravurilor. E bine să se ştie că exişti, e şi mai bine să ţi se ştie de frică. Dar sunt, iată, şi excepţii demne de a fi semnalate. Când în jurul tău se urlă, se răcneşte, se înjură de dimineaţă până noaptea, o voce reţinută, auzită într-o clipă de linişte, are un impact neaşteptat. La fel se întâmplă şi cu poezia lui Daniel D. Marin, care îi seamănă destul de mult autorului ei, şi care poate fi citită în contrapartidă cu tiradele spumegătoare, violente verbal şi imagistic, ale fracturiştilor post-avangardişti. Aşa cum a fost e al doilea volum al foarte tânărului autor (Oră de vârf, debutul lui din 2003, a trecut aproape neobservat, din eternul motiv al difuzării precare şi al promovării egale cu zero); şi în prefaţa lui Al. Cistelecan - ca de obicei, atât de subtilă, încât nu se înţelege mai nimic - regăsim observată discreţia puţin excesivă a lui Daniel D. Marin.

Versurile lui nu sunt decât rareori percutante. Dincolo de regimul minimali