Iertată fie-mi ispita - desuetă, probabil, în ochii multora - de a glosa pe marginea unui concept moral şi a suportului său lingvistic: loial, loialitate, loialism, loialist etc. M-aş fi abţinut să o fac, dacă n-ar fi atît de evidentă astăzi discrepanţa dintre definiţiile dicţionarelor explicative în uz şi spaţiul etic ca "realitate trăită", ca opţiune morală individuală. Dintre conceptele care nu ar trebui să lipsească dintr-un breviar de etică al oricărei persoane, loialitatea oglindeşte, cu siguranţă, cel mai bine, chiar prin evoluţia lui semantică, relaţia de consubstanţialitate cu domeniul de definiţie al "legii morale". La origine, termenii romanici (francezul loyale, italianul leale, spaniolul leal) provin din latinescul legalis "în conformitate cu legea", răspîndindu-se apoi cu sensuri îmbogăţite şi în alte limbi europene (de ex. cuvintele englezeşti: loyal, loyalty, loyalist, germanul: Loyalität sau cuvintele româneşti: loial, loialitate, loialism, loialist, leal, lealitate etc.). Dacă etimonul latinesc ne trimite, cum este şi firesc, la un sens propriu, ulterior cuvîntul şi-a lărgit aria semantică, fără a pierde însă niciodată legătura cu înţelesul originar al "legii". Astfel, cuvîntul francez loyale se defineşte ca atribut al celui care "se supune legii onoarei, cinstei, dreptăţii" şi, prin extindere, al celui care "arată fidelitate sinceră faţă de o persoană, instituţie sau cauză" (Le Petit Larousse). În engleză, unde termenul a fost îmrpumutat din limba franceză prin secolul al XVI-lea, definiţia lexicografică nu mai reţine atît de fidel legătura cu etimologia îndepărtată a cuvîntului latin. Ca atare, loyal este cel "onest, credincios în dragoste sau în raport cu o datorie ori o obligaţie pe care o angajează faţă de suveran, de guvern sau de patrie" (Concise Oxford Dictionary). Cuvîntul devine tot mai mult sinonim cu "credincios, devotat, fidel",