Filozofia nu este numai calea regală către cunoaştere (ca act în sine al spiritului stingher, într-o lume dintotdeauna măcinată de prioritatea politicului, de hegemonia lumescului, a profanului şi a constrîngerilor biologice), ci şi un stil de existenţă sau, poate mai modest, de exprimare a reflexiei, a dubitativului. Filozofia este şi stil de existenţă individuală a filozofului în cetate ori mărturie a existenţei sociale. În secolulal XX-lea, cu deosebire în ultimele sale decenii, filozofia a trebuit să-şi reformuleze statutul. Epoca marilor sisteme din secolul al XIX-lea şi prima jumătate asecolului al XX-leaa murit odată cu barocele tratate ale lui Martin Heidegger sau J.P. Sartre. Filozofia, cu deosebire epistemologia, a păşit către un nou tip de reflexie, ce a refuzat orgolios exprimarea exclusivă prin cuvîntul-concept pentru a lăsa loc arhitecturii inhibante a matematicii, a logicii, a fizicii.

Eşecul existenţialismului în atitudini politice, prăbuşirea verticalităţii intelectuale contestatare a marxismului în fundătura ideologiei leninist-staliniste marchează nu numai modificarea paradigmei cunoaşterii. Chiar dacă filozofia eseistic-metafizică îşi continuă existenţa, ce caută să recupereze din eclatanţa şi legitimitatea de la începutul secolului al XX-lea, epistemologia a marginalizat direcţia reflexiei de acest gen de cîteva decenii, iar cantonarea în stilul reflexiv prin metafora filozofică este, în ochii direcţiilor de avangardă (deja clasicizată şi ea), mai curînd expresia unei retardări intelectuale. Filozofii „clasici“ au acceptat statutul lor secundar în piaţa bunurilor simbolice ale filozofiei, lăsînd prioritate demersurilor hermeneutice legate de singura disciplină al cărei contact cu lumea real-vizibilă pare cel mai îndepărtat, dar şi cel mai puţin necesar: matematica. În gustul public a triumfat însă filozofia radicală de tip mora