Anca Iordache este din Bucureşti şi are 30 de ani. "Serile de dinainte de '89 le petreceam în familie, mama, tata, eu, fratele meu şi bunicii, în faţa televizorului alb-negru, uitându-ne la 7:50 la 10 minute chinuite şi fără sonor de desene animate de la o televiziune din Bulgaria. Desene animate ruseşti, de la bulgari...
În unele seri nu reuşeam să prindem frecvenţa, în ciuda străduinţelor bunicului de a orienta antena de pe casă înspre sud. Apoi urma Telejurnalul de la ora 8:00, unde, printre altele, se recitau şiruri întregi de numere cu multe zerouri care însemnau de fapt recolte fabuloase obţinute de agricultura românească. Mai târziu am aflat că, dacă aceste recolte ar fi rămas în ţară, ar fi acoperit consumul a cinci Românii, n-am mai fi trăit în atâtea lipsuri şi n-ar mai fi trebuit să fim atât de matinali ca să reuşim să cumpărăm de la Alimentară pui, ouă, ciocolată, măsline, caşcaval, banane.
Îmi amintesc de lecţiile de geografie ad-hoc pe care mi le ţinea tata, fără să-mi dau seama. Mă punea să identific judeţele în care se aflau localităţile prin care trecuse «conducătorul nostru mult iubit» în timpul celebrelor vizite de lucru despre care se spunea la Telejurnal. Curiozitatea mea de copil mă împingea mereu să pun aceeaşi întrebare: «Dar de ce nenea Ceauşescu dă din mână aşa când vorbeşte? Nu îl doare?». Iar răspunsul primit era mereu acelaşi: «Taci, taci, nu îi mai spune numele! Dacă ne aude cineva?». Primele dăţi când am pus această întrebare şi am primit acelaşi răspuns, mă uitam instinctiv spre geam, mirată, neînţelegând cine ne-ar putea auzi, fiind doar noi acasă.
După Telejurnal, îmi amintesc de o perioadă în care se difuza serialul «Dallas». Tot la străini îl vedeam. Erau mult mai avansaţi decât noi. Acest serial a început să fie difuzat şi pe posturile româneşti la mult timp după Revoluţie, când deja aveam tel
