După tot amarul românesc – vicii ancestrale, putregaiul postceauşist şi dihăniile tranziţiei – adunat aici săptămîna trecută din cele 39 de partituri care compun De ce m-am întors în România, cartea coordonată de Sandra Pralong la Polirom, e timpul să înţelegem şi magnetismul acestui spaţiu, pentru unii blestemat, pentru alţii binecuvîntat, în veac.

Dacă pe Andrei Stamatian (31 de ani, plecat din ţară în 1996 cu o bursă la Stanford University, trei ani consultanţă economică în California, MBA în Franţa, repatriat în 2004, în prezent responsabil cu strategiile Raiffeisen Bank în România şi Basarabia) cel mai mult îl supără aici „lipsa de respect pentru regulile scrise, dar şi nescrise, ale bunului-simţ“, în schimb îl atrag „căldura sufletească a oamenilor şi capacitatea de a se relaxa şi simţi bine cu prietenii“.

„Descopăr încontinuu lucrurile frumoase ale acestei ţări, oameni frumoşi şi generoşi, care mi-au arătat minunăţiile României şi ale poporului ei“, exclamă cu înduioşătoare exaltare Tereza Vîlcan, „jumătate româncă, un sfert grecoaică, un sfert rusoaică, absolventă Maryland, MBA la Viena, pasionată nu doar de aviaţie, astronomie, artă şi sporturi extreme, dar şi de voluntariat în educaţie.“ Aş vrea să zîmbim mai mult, să rîdem cu poftă – suspină ea. Sîntem campioni la afişarea verbală sau nonverbală a nemulţumirilor (de fapt, sîntem o întreagă naţiune de cîrcotaşi, veşnic nemulţumiţi)... Dracul nu e chiar atît de negru...“

Românul s-a înrăit incredibil, observă cu încruntare Neagu Djuvara. „De unde înainte puteai să-i reproşezi că e blajin, prea supus, acum a devenit negru în cerul gurii.“ „Prăbuşire morală şi estetică“, după 50 de ani de comunism – sună verdictul. Dar tot Djuvara spune că, dacă ţara asta a devenit „un fel de maldăr de bălegar“ e bine să vedem şi paradoxala fertilitate a acestuia, care naşte „nişte flori splendide în toa