Se vorbeşte mult şi fără argumente, adeseori facil şi diletant, despre poezia creştină. În general se are în vedere o mare cantitate de maculatură. Poezioare puerile în care apar numele lui Iisus, al Maicii Domnului, Betleemul, Iordanul, îngerii etc. sunt comentate şi sunt indicate ca fiind poezie creştină sau, ceva ce sună foarte prost şi aduce aminte de limba de lemn, poezie de inspiraţie creştină. Aceste producte – versificaţii ocazionale, stihuri siropoase, scrise de autori mai mult sau mai puţin obscuri – din punct de vedere poetic par mai degrabă o luare în deşert, o aruncare în derizoriu a celor sfinte. Cei care le scriu nu realizează ce mare păcat săvârşesc. Pentru că nu e numai un păcat strigător la cer să-i dedici lui Dumnezeu o poezie proastă, lipsită de emoţie, fără nici un fel de temei poetic, golită de conţinut adecvat, dar şi o blasfemie în toată puterea cuvântului. Cu bune intenţii şi evlavie de faţadă nu se poate scrie poezie creştină. Pot să spun, în cunoştinţă de cauză, că o poezie bună, scrisă după toate rigorile şi tehnicile poeziei moderne, poate fi o mare poezie creştină. Bineînţeles, dacă acceptăm, în spirit creştin, şi spirit creştin înseamnă şi spirit critic, dezinvoltura interpretării şi libertatea alegerii şi a lecturii, pe care prin harul oferit, le garantează însuşi Iisus Hristos.
Ca să înţelegem poezia creştină autentică – Rilke, Voiculescu, Paul Claudel, Daniel Turcea, T.S.Eliot, trebuie să pornim în primul rând de la poezia Vechiului Testament: Psalmii, Cântarea Cântărilor, Iov, Plângerile lui Ieremia, Profeţii mari şi Profeţii mici, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah, să trecem prin poezia marilor imnografi şi alcătuitori de canoane: Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Roman Melodul, Efrem Sirul, Sfântul Ioan Noul Teolog, să–i avem în atenţie pe Ioan al Crucii, Tereza de Lisieux