Antonescu e un tip ferm, de încredere. Om de echipă. "Dacă ne cheamă la Cotroceni, ca la colhoz, pe toţi odată, eu nu merg!" promite fostul interimar. El se duce doar ca Geoană la Vântu, la jacuzzi: pe-nserat şi în şoaptă.

Altfel, om de caracter, corect - după ce tăinuieşte combinaţia "informală" până la prima veste, îl sifonează pe premier. "Confirm că am participat la întâlnire, dar pe mine m-a invitat Ponta să merg. Eu n-am discutat înainte cu nimeni".

Ce politică slinoasă, ce politicieni alunecoşi.

Vorba lui Ion Iliescu: "Şi ce-i nefiresc că s-a întâlnit un premier în funcţie, practic, candidatul unic la şefia noului guvern, cu preşedintele ţării? Nu-i normal să discute, în linişte, lucrurile? Nefiresc ar fi să nu se întâlnească". Absolut. Şi atunci, de ce trebuia palmat primul eveniment de normalitate politică întâmplat de vreo trei-patru ani încoace?! Ce i-a determinat pe liderii USL să se comporte, după, ca doi orbeţi paraşutaţi din greşeală, dincolo de linia frontului, la cartierul general al inamicului, pe la al treilea cântat al cucuvelei? Ruşinea? Emoţia? Misterul?

Cu toţii s-au prevalat de faptul că întâlnirea a fost una informală, privată. Ce poate fi aşa de privat într-o discuţie purtată de primii trei oameni ai ţării, încât naţiei să i se bage degetele-n urechi? E vreun secret că toată lumea - şi când spun asta mă gândesc chiar la "toată lumea" de pe axa Bucureşti-Londra-Washington - vrea linişte? Că s-a săturat de circul ambulant pe care îl plimbăm pe la Bruxelles, Strasbourg şi Casa Albă, şi că le-a pus în vedere să coabiteze şi să guverneze în linişte şi fără isterii politicianiste? Că UDMR-ul trebuie invitat, ca de obicei, la guvernare? Că FMI-ul vrea linişte şi banii lui înapoi? Că America vrea "siguranţă strategică" în zonă? Că Europa nu mai vrea încă o Grecie în Balcani? Că Ponta trebuie să revină la Victoria? Că Băsescu