Limbajul textelor folclorice e în bună măsură o construcţie cultă: operaţiile de transcriere şi selecţie reduc uneori particularităţile dialectale şi cenzurează aproape întotdeauna zona populară a vulgarităţii. Norme variabile în timp au acţionat pretutindeni, stabilind ceea ce este sau nu interesant, ceea ce se poate sau nu publica. În cazul particular al culturii române, a doua jumătate a secolului al XX-lea a teoretizat interesul ştiinţific pentru autenticitate, dar a exclus din domeniul publicabilului, din motive de cenzură ideologică, zone largi ale producţiei folclorice. De multe ori, culegerile de la sfîrşitul secolului al XIX-lea erau mai bogate şi mai complexe decît cele care, peste un secol, urmau să sufere de varii restricţii politice, privind deopotrivă tematica şi limbajul. Ca în multe alte domenii ale cercetării, în perioada totalitară problemele strict estetice – atemporale, abstracte, inocente – au fost privilegiate, în vreme ce aspectele sociolingvistice erau ocolite, pentru că se dovedeau mult mai riscante. Un exemplu perfect de limitare prin estetizare îl oferă ghicitoarea. Caracterizările tipice ale speciei sînt sau convenţionale (privind presupusul său rol formativ, educativ, de exerciţiu al inteligenţei, ba chiar ca „expresii ale năzuinţei neabătute a poporului spre lumină”), sau centrate asupra mecanismului metaforic. Ghicitorile populare au fost adesea elogiate pentru ingeniozitate şi poeticitate în invenţia metaforică; interesul pentru această latură semantică fiind exagerat în dauna altui mecanism, cel puţin la fel de important - şi mult mai bogat în consecinţe în planul interacţiunii dialogale -: cel al echivocului. Multe ghicitori sînt în primul rînd ingenioase capcane verbale, din sfera mai mult sau mai puţin tabuizată a aluziilor licenţioase. Exagerîndu-se importanţa unui model de receptare intelectual-estetic (conform căruia se spun ghi