Atitudinea principial corecta a guvernului in privinta majorarii salariilor profesorilor s-a transformat intr-o golanie inacceptabila. Pentru ca asta este de fapt jocul cu uite ordonanta, nu e ordonanta, joc care pare sa se apropie totusi de sfarsit. Sfarsitul lamentabil al unei povesti despre incoerenta, aroganta si lasitate.

Fata in fata cu legea aberanta a salarizarii dascalilor (aberanta nu pentru ca unii profesori n-ar merita salarii mult mai mari, ci din cauza lipsei criteriilor si a diferentelor), initial guvernul n-a avut nicio reactie.

Ba chiar doi ministri au votat-o cu voiosie. A trecut nestingherita prin comisii, prin Senat, apoi prin Camera, a venit votul pe articole si abia dupa ce a devenit fapt implinit, la Palatul Victoria a inceput vria.

Pe buna dreptate, o dreptate pe care executivul si-o subminase insa deja prin tunuri si pomeni de-abia facute publice. Cu atat mai mult ar fi avut trebuit sa aleaga calea demna si curajoasa de reabilitare prin asumarea raspunderii in Parlament pe inghetarea salariilor.

Sigur, riscul unei motiuni de cenzura exista, dar el era totusi foarte mic. Si chiar daca, printr-o minune, motiunea totusi trecea, ce gaura in cer sufereau liberalii? Dimpotriva, intrau in alegeri ca victime demne ale apararii cu orice pret a principiilor prin metode legale. Parte din conducerea PNL a fost, de altfel, adepta acestei cai.

Premierul insa n-a avut curaj. Curajul de a parasi functia si de a infrunta PSD. In cazul asumarii raspunderii, social democratii ar fi fost nevoiti sa iasa din echivoc si sa aleaga intre daramarea guvernului si renuntarea explicita la majorarea salariilor profesorilor.

Cum sa le spui dascalilor ca accepti inghetarea lefurilor, dar cum sa rastorni Guvernul pe care-l controlezi cand ordonanta privind colegiile uninominale n-a primit inca verdictul